Decizii...for when u fall...

Intr’o zi, in vacanta mea la Brasov, coborand pe Calea Muresenilor am intrat la libraria St. O. Iosif. Am trecut pe linga standurile de reviste unde fete frumose rasfoiau reviste cu celebritatile zilei, si m-am oprit la rafturile inalte pline de carti “plictisitoare si linistite”! Am zarit o carte cu titlul “Despre Limita” de Gabriel Liiceanu! am inceput sa rasfoiesc paginile. Privirea mi-a cazut pe un paragraph de la la pagina 64. Am sa-l reproduc aici! Arata ca un paradox, dar pe moment am gasit alaturi de logica lui Kant si altceva …. o logica care se potrivea cu locul unde m-a aflam si intr-un fel...situatia mea de atunci...iata textul(l-am pastrat si azi l-am regasit intr-o agenda veche):

ADAOS. Cu privire la intrebarea “ Ce e de facut cind nu mai enimic de facut?” -gindirea care se ghideaza dupa logica elementara considera aceasta intrebare drept absurda, pentru ca raspunsul e continut deja in intrebare si anuleaza indreptatirea insasi a intrebarii: cind nimic nu mai e de facut, nu e, desigur, nimic de facut. Bunul-simt va spune ca aceasta intrebare este lipsita de sens.
Insa aceasta intrebare ascunde in sine insistenta neresemnarii: de vreme ce, in conditiile in care nu mai e nimic de facut, intrebarea “ce e de facut?” se pune, inseamna ca totusi este ceva de facut. Inseamna ca se pare ca nu mai e nimic de facut , inseamna ca am renuntat prea devreme, inseamna ca ceva firav, ascuns, neinsemnat, ceva care pesemne ca nici nu are aparenta facerii – mai este de facut. Ceva modest, ceva palid, ceva nespectaculos ceva care ne-a scapat din vedere tocmai pentru ca este atit de neinsemnat, ceva la care lumea nu se gindeste pentru ca acest lucru nu este in calea lumii – mai este de facut; ceva care, retransindu-se in alt registru al facerii, poate sa devina promisiunea unei fapte viitoare; ceva care face parte din acea specie a facerii al carei effect nu e vizibil; ceva care tine de specia ineficace a facerii: e de rugat, de gindit, de intrebat; e de rabdat, de asteptat, de sperat. Iar pina la urma e de facut.
Insasi intrebarea “Ce e de facut cind nu mai e nimic de facut?” este un asemenea lucru. Ea este o intrebare de a nerenuntarii: in ciuda faptului ca nu mai e nimic de facut, continua sa se puna intrebarea “ce e de facut?”
Simpla punere a acestei intrebari tradeaza o zbatere, o neacceptare si o stare de veghe; ea pastreaza intacta perspective facerii. Cind aceasta intrebare nu se mai pune, drama renuntarii este consunata. Infernul este locul in care intrebarea “ce e de facut?” nu se mai pune, atunci abia inseamna ca nu mai e nimic de facut.